Gradina Cismigiu

De cand eram mica, mi-a placut la nebunie. Avea ceva aparte. Poate faptul ca tata ma ducea mereu acolo. Sau mai degraba erau bancile si platanii batranii si parcul de la foisorul unde canta fanfara si soarele care se cernea dulce toamna printre frunze, tolanindu-se in nisipul alb-galbui, printre porumbeii agitati. 

Mai tarziu, pret de cativa ani, am ajuns foarte rar. Mama ma ironiza ca imi place parcul servitorilor, pentru ca pe vremuri, joia, de ziua libera a acestora, parcul s-ar fi umplut de posesoare de sortulete si bonetele.

Putini stiu ca numele parcului  vine de la Dumitru siulgi-basa, şeful lucrărilor peste cişmelele oraşului, asadar mare cismigiu, insarcinat cu supravegherea curgerii apelor din cismeaua amenajata la ordinul lui Alexandru Ipsilanti in apropiere de Stirbei voda.

 Dincolo de aceste amanunte, Cismigiul e singurul parc care imi aduce aminte de cele londoneze [putin St. James].

[Explicatia pentru platanii de aici e legata de Wihelm Mayer, fost director al Gradinilor Imperiale din Viena. ]

Ce mi-a venit mie cu Cismigiul azi? Pai simplu: aici m-am plimbat prima oara cu iubitul meu.

Pe una din bancile Cismigiului, iubitul m-a sarutat prima oara.

Iar vineri, ne-am cautat banca. Am stat putin acolo si am ras amandoi de stangaciile de atunci. Si ne-am sarutat. Si ne-am sarutat. Si ne-am sarutat.

De aia imi place mie Cismigiul!