MNAC, acest Tate Modern-wanna-be al Bucureştiului

N-o să mă leg de “locaţia” care îl exclude din harta oricărui turist însetat de cultură. Oricum, dacă dibuieşti cum şi unde vine treaba, nu mai e aşa complicat. Totul e să nu te nimereşti într-o zi în care vântul suflă să te dea jos şi plouă din toate direcţiile, în timp ce tu te căzneşti să urci dealul de pe partea opusă a întrării celor de sânge albastu [măcar pentru o vreme]. În plus, peisajul e atât de sărac încât parcă te apasă şi mai tare măgăoaia din dreapta.

Întri în curte.  Eşti scanat de o faţă total neprietenoasă şi dacă nu eşti atent, poţi dispărea cu totul într-ul din craterele din pavaj. Deh, greu de întreţinut.

În fine, treci şi de încăperea destinată expoziţiilor de tot felul [ultima a fost ceva cu imobiliare]. O carpeta roşie suferă aruncată pe scările de granit, alături de PET-uri de Cola. Te faci că nu te enervezi şi mai faci câţiva paşi şi ai ajuns. Oricine ar fi fost “arhitectul” [de fapt, ştim că îl cheamă Adrian Spireanu], nu arată rău. Probabil se putea şi mult mai bine, motiv pentru care cei care se pricep sunt furioşi pe ideea aleasă fără licitaţie, după cum merge vorba prin târg. Dar am obosit deja să mă mai revolt pentru toate contractele fără licitaţii şi posturile acordate fără concurs din România. Ideea e că arată bine şi plimbarea în liftul cu pereţi de sticlă de-a lungul peretelui exterior, îţi oferă cel puţin 1 minut de privit în gol deasupra Bucureştiului şi de amintit ironicul: Aici nu se simte, în aceeaşi seară în care la Unirii, aproape 100 000 de oameni se vor călca în picioare ca să vad bradul de sârmă şi wolfram.

Aşa…. să o luam cu începutul. Intrăm şi suntem trecuţi prin poarta anti-tero + verificare corporală, că deh nu putem risca să fie aruncată în aer o aripă din Casa Po…pardon, Palatul Parlamentului. Apropo, cine dracu’ ar arunca o bombă aici? Cine are bomba, nu are timp şi nici motivaţie. Cine ar avea timp şi motivaţie nu are decât nervi. Ce lume crudă!  )

Aşadar:
- Studenţi?

- Nu!

- Masteranzi?

-Nu!

- Artişti!

- Nu!

-Dar avem suflete de artişti. E suficient? 

- Va trebui să plătiţi o taxă de 5 lei fiecare.

Plătim o taxă de 5 lei fiecare şi intrăm. evident nu există garderobă. Şi la ce ne-ar trebui?

Parter: Colecţia Farnesina.

Acea colecţie Farnesina, lansată cu atât tam-tam pentru că demontrează că românii sunt interesaţi de arta italiană mai degrabă decât de cum să şterpelească portofele italiene.

Nu vreau să mă apuc să fac cronică de muzeu. Cel puţin pentru Farnesina, există deja un articol foarte bun aici. M-au impresionat foarte puţine lucruri şi în orice caz, nimic de acolo nu m-a lăsat fără cuvinte, respiraţie etc. Câte un strop din fiecare, chiar şi din Manzoni. Nu, nu vă aşteptaţi la vreo Scatola din Merda, pentru că nu e cazul. Expoziţia se vrea mai degrabă o trecere în revistă a artei italiene de după razboi. Ceva pop-art roman, un Pistoletto interesant [cred ca singurul care "m-a prins"], mulţi poverişti care l-au enervat pe El, pe motiv că dacă trânteşti o pânză de sac peste care torni culori acrilice amestecate cu cine ştie ce alte combinaţii de culori pe bază de plante&co nu înseamnă că eşti mare artist [chestie discutabilă în contextul din perioada '40-'60].

Oricum trebuie să recunosc… şi eu am râs pe sub mustăţi la “opere” de genul tapiţeriei lui Boetti… La naiba! Şi bunică putea fi mare artistă, dacă o instruiam puţin.

În concluzie… vrem şi noi să intrăm în istorie cu lucrarea Iarnă în oraş [Winter in town] de aici.

Restul

Depăşim colecţia cu pricina şi dăm de sălile de proiecţie, dintre care mi-a plăcut mult cea destinată proiecţiei Ancăi Benera. Ideea e simplă şi seducătoare: de la o perioadă istorică la alta simbolurile suferă transformări. Inclusiv cele materiale. Pentru ilustrare, statuia lui Lenin pică la ţanc, având în vedere că a fost turnată din răposata statuie a unui Carol călare şi se discută în prezent posibilitatea de a recupera materialul lui Lenin pentru a o reface. De aici reprezentarea unui Lenin călare şi titlul proiecţiei: The Red Rider.

În rest, diverse alte “contemporane”, tocmai bune de înscris la categoria Ce a vrut să spună artistul?, fără a scăpa de impresia că muzeul dispune de o palarie mult prea mare pentru măsură lui. Adică prea puţine exponate pentru cât spaţiu disponibil. Sau că să-l parafrazez pe El, risipă de spaţiu.

Era să uit de barul-restaurant şi terasa absolut superbă de la ultimul etaj. Terasa cu siguranţă bate Tate-ul, unde spaţiul fostei fabrici nu a permis decât un restaurant-bar lung si îngust. Despre preţuri şi oferte mi-e însă teamă să zic ceva, pentru că nu ne-am hazardat. Am lăsat-o pe data viitoare. Oricum, îmi şi imaginez o primăvară caldă, cu ceai de vanilie [or avea?], privită de pe terasa MNAC-ului prin obiectivul viitoarei jucarii.

Ca să închei… mi-a plăcut. E pasul care ne scoate din ruptura care face ca mai toate albumele mele de artă să se termine brusc la secolul XX. Cum a fost pusă ideea în practică e mai mult decât discutabil, ca mai tot ce ţine de artă vizuală în urbea natală. Totuşi, nu pot să nu rămân cu sentimentul că e o picătură într-un pahar aproape gol care cere cu disperare să dea pe dinafară. So…. give us mooooooore!

Later edit: uitasem de site-ul muzeului… really guys… is this all you can do pe banii nostri? Vă recomand eu nişte puşti de 20 de ani care mănâncă php şi html pe pâine. Şi lucrează şi ieftin.