Ziua Z. (sau “Atunci i-as fi condamnat pe toti la moarte”)

 

 

 

 

- Iti spun, a fost ca in visele iadului. Daca am trait sa-ti pot povesti este doar din datorita acelui… Dar hai sa-ti spun cum a fost!

Era mijlocul zilei. Nimic nu lasa sa se intrevada cosmarul. Era iarna, insa in ziua aceea nu era ger. Un vanticel caldut batea dinspre sud…

Noi stiam ca e nevoie de acea actiune. Stiam ca o incursiune rapida cu un comandou de doua persoane, lovind scurt si cu putere, ne putea asigura supravietuirea. Macar pentru cateva zile.

Eram tineri si naivi. Nu am studiat semnele, iar semnele ne-au spus sa ne oprim. Nu le-am vazut. Si am intrat. Habar nu aveam ce ne astepta. Margeam linistiti, fluierand, si radeam de nebunia razboiului.

Am cazut in in mijlocul ambuscadei. Ne asteptau. Infanteristii pensionari ne-au lovit din flancul drept. Flutarandu-si sacosele, mormaind infundat sau boscorodind navalnic, ne-au impins catre stanga. Acolo ne astepta cavaleria omenilor muncii. Ne-au incoltit cu carucioarele.

Am improvizat. A fost prima miscare inspirata. Am mituit un indigen care ne-a oferit un escape car. Am fortat iesirea in lungul trecatoarei. Nu ne mai puteam retrage. In spatele nostru, alti navi ca noi picau secerati. Am pornit cu viteza inainte. Nu mai puteam scapa decat printre muntii de produse. Stiam ca o puzderie de inamici misunau pe acolo, insa am mizat pe tinerete, pe entuziasm, pe curaj si pe putere.

La capatul trecatorii se dadeau lupte crunte corp la corp. Cartofii, morcovii si portocalele zburau in toate directiile. Frunze de salata cadeau alene secerate de degetele hulpave. Am sarit din vehicol si ne-am aruncat in transee. Cu saculetul de “cartofi cu coaja alba si miez tare – pentru salata” strans la piept, ne-am refugiat la escape car. Am demarat, lasand in urma raionul de legume-fructe. Un kilogram de morcovi, aruncat de nicaieri, ne-a aterizat in masina. Panicati, ne-am repezit sa aruncam bomba inapoi, insa skill-urile Ei s-au dovedit folositoare: i-a dezamorsat in ultima clipa: “facem salata”.

In goana masinii, am impuscat tot ce ne-a picat in fata ochilor: uleiul mediteranian, sosul Heinz de usturoi, doua paini de secara, cutia de pateu Bucegi vegetal, doua cutii de Pringles, maioneza…

Printe muntii de marfa, faceau legea gherilele formate din veterani cu cel putin 40 de ani de experienta de lupta, vajnicii supravietuitori ai cozilor comuniste. N-am riscat nimic. Nu ne-am oprit, nu am incercat deturul pe la mezeluri, nici popasul la bauturi. A fost in zadar.

Tocmai cand credeam ca am scapat, ne-am permis un moment de relaxare care ne-a fost aproape fatal. Ne-am oprit din goana pentru o clipa. Lactatele. Untul, smantana, iaurturile, cascavalul… Acolo ne-au incoltit. Intre muntii de lactate… Nu mai puteam face nici o miscare. Ne-au despartit pentru o clipa. Credeam ca nu vom mai scapa. Un tir sustinut de cuvinte suieratoare veneau din fata. In flancuri, motorizatele ne imobilizasera. Specialistii in tortura psihica, un grup de cativa copii alintati si isterici, se apropiau din spate.

Atunci m-am infuriat. Vorba aia: “Don’t make me angry! You won’t like me when I’m angry!”. M-am indreptat de spate am scos bazooka (si ochelarii) si, lansand proiectile cu “Da-te ashea, in pula mea!”, am inceput sa ne croim drum inapoi.

Da, nu mai era un razboi conventional, insa, crede-ma, numai asa puteam scapa. A trebuit sa renuntam la principii. Vorba englezului: a la guerre comme a la guerre. Ajunsi la jumatatea drumului, am inceput sa cedam. Simteam cum genunchii incep sa ne tremure, cum puterea scade, cum increderea in reusita actiunii devine din ce in ce mai indepartata.

Cat de bine este sa iti cunosti inamicii. Ea a analizat scurt situatia si ne-a salvat. A ghicit slabiciunea dusmanilor: raionul cu produse de igiena. Asta ne-a fost scaparea! Culoarul cu produse de igiena era liber. Inamicii nostri nu aveau nevoie de asemenea produse. Era un punct de o importanta strategica redusa pentru ei.

Da, am scapat pe acolo.

Slava Domnului!