Covent Garden
august 7, 2009
Imi amintesc destul de clar ca acum 2 ani ploua cu galeata.
Am alergat [cu pantofii deja mustind de apa], de la metrou pana acolo.
Apoi a venit rumoarea, parfumul ala al Londrei, despre care abia mai tarziu aveam sa aflu ca se are un nume [Lush], lumina gri de ploaie filtrata de geamuri si indulcita de arcadele vernil-turcoaz, magazinele mici [irezistibile] si lasagna aia vegetariana, pe care aveam sa incerc sa o fac o data pe luna [acasa].
Apoi, piata plina de nimicuri lucrate manual si o tanti care isi strangea bijuteriile de lemn cu insertii de rasina si sidef.
Inca zambesc, cand dau peste inelul cumparat atunci.
Parfumul e inca la locul lui. 
Lumina, aceeasi.
Rumoarea mi s-a parut mai acentuata acum, probabil pentru ca e august, nu mai [cand inca orasul nu e sufocat de valuri de oameni].
In piata, aceeasi tanti isi strange [la aceeasi ora] inelele de lemn. Reconfortant si impresionant in acelasi timp. Si cheesy, but I can’t help it. Tara e de vina.
Magazinele nu si-au mai dorit victoria, pentru ca de data asta Covent garden avea alt pol magnetic.
Asta:
Era ceva in Pachelbelul cantat de ei [pe langa subiectivismul meu asumat], care m-a facut sa lacrimez.
Apoi sa rad, cand arta s-a amestecat cu bufoneria si naturaletea aia pe care o regret de cate ori ma intorc acasa [oare e mai acasa aici decat acolo?].
