1 decembrie 2007. Ziua Nationala a Romaniei

 

Palatul Parlamentului…

Ea are dreptate. Ca intr-un roman socialist, taranii revoltati intra in conac, in urma boieriilor fugiti din fata vitregiilor. Mi-a trecut prin minte ca acea gloata, daca ar fi gasit-o ratacind pe holuri pe Norica Nicolai, ar fi violat-o. Oare ar fi avut orgasm asa cum a avut cocoana in bratele lui Petre Petre? Nightmare. Sa trecem mai departe.

Ieri, la Ziua portilor deschise la Palatul Parlamentului, gloata indignata intra buluc in Palat. Salile imense nu le trezesc furia revolutionara, ci ii fac sa se simta mici, mai mici decat sunt. Asa ca plebea tace si face… poze.

 

Isi aduce cineva aminte de prostul gust din strada? Isi aminteste cineva de fascinatia pe care o provoaca kitchul omului din Berceni? Ei bine, politicianul roman din 2000 este urmasul direct al activistului de partid din IMBG. Gustul, cultura, imaginatia si placerea si le trage din griul presarat cu nasturi de alama al gunoaielor comuniste.

O arhitectura si un design interior care iti sugereaza o transcriere din 1984, fie o cocina imbracata in plus si marmura, ne-au facut sa ne tinem respiratia a dezgust. Se putea ghici de ce mirosul de rahat de porc este atat de bine sugerat de atitudinea si faptele politicianului roman.

Am iesit repede inapoi in strada, sperand sa gasim o gura de aer curat. Ca nu am gasit nimic frumos in strada, e alta poveste, o poveste pe care am sa o spun imediat.

Singurul lucru care ne-a smuls un zambet a fost caietul de oaspeti de la iesire.

 

 

 

Ziceam de povestea strazii? Am mintit! Strada a fost ieri un cosmar. Pe City Limits incercam, alaturi de altii ca mine, sa aratam ca Bucurestiul e OK, ca e un Oras. Ieri Bucurestiul m-a imbrancit, m-a injurat, a urlat la mine, m-a impins in noroi, m-a gonit, m-a enervat, m-a adus in pragul unui “trebuie sa ne caram de aici as soon as posible”.

Cartierele au venit sa vada sclipici; au venit sa caste gura la becuri, la scene, la festivisme, la zgomot. Cartierele orasului au venit in targ. Bulevardele de prin Centru erau infestate cu fa, mortii tei, sa moara mama, muie, sloboz, bai asta si altele asemenea. Am incercat sa ne ascundem pe stradutele mici de prin spate, insa si acolo puhoiul preluase puterea. Am incercat sa fugim cu taxiul, insa taximetristul se inchipuia sofer pe maxi taxi, avand un traseu prestabilit. Am incercat sa evadam cu metroul, insa metrul era si el sub asediu. Am inceracat sa ne urcam in autobuz – ba chiar am si facut-o. Si autobuzul era plin cu Cartier. Si nu ma refer la parfumul cu acelasi nume.

Ieri Bucurestiul si-a dat nota. Si s-a lasat singur corigent. A ramas corigent la civilizatie si, daca e dupa noi, o sa ramana repetent. Inca 10-20 de ani.

 

Ce am lasat la urma? Muzeul National de Arta Contemporana, acest Tate-wannabe-dar-hai-sa-fim-seriosi, despre care Ea o sa povesteasca maine. Sau mai pe seara.

Vacanta tarzie. Part V

 

 Duminica ne-am trezit putin tristi. Eu si cu curul in sus, ofticata ca au zburat zilele atat de repede si trebuie sa strang tot si sa incapa si cele cateva kilograme de ghioci. Am reusit in cele din urma sa ne strangem toate catrafusele. Asa ca hai la ultima plimbare pe plaja. Nu inainte de micul dejun cu floarea soarelui aruncate intr-o ulcica de lut, smantana si cartofi prajiti.

Plaja devenise punct de atractie pentru o plimbare de duminica si parea suprapopulata in comparatie cu celelalte zile. Am ras inca o data spunand amandoi in acelasi timp ca e adevarata vorba aia cu stapanii care seamana cu cainii lor.  Aveam o senzatie ciudata, de parca m-as fi aflat la marginea lumii. Marginea pe care trebuia sa o las in urma ca sa ma intorc la orasul agresiv.

Am plecat fara sa ma uit inapoi. Au fost unele din cele mai fericite zile alea mele. Nimic deprimant, nimic apasator, nici o graba. Doar lumina, vant sarat, valuri, scoici si nisip. Si liniste.

In Mangalia am coborat, hotarati sa luam trenul, daca gaseam unul care sa plece la o ora rezonabila. 15. 10 plecare.  7 ore pana in Bucuresti si pret de rapid cu mers de personal. Dar nu ne speriem noi din atat. Asa ca ziare, cipsuri, apa si la drum. 

Drum care se dovedeste intr-adevar luuuuuuuuuuuuung. Dupa vreo  2 ore, marea devine o amintire, dupa 4 rontaim mecanic ultimele rezerve de chipsuri, dupa 6 ma plimb de-a lungul compartimentului ca sa nu intepenesc de tot. In rastimpuri ma uit in gol si ma gandesc la nisipul din rucsac, la pungile cu ghioci pe care stiu ca mama va voi sa le vada aruncate inca din prima clipa cand i le voi arata, imi miros o suvita de par sarata si zambesc. Acel zambet.

Vacanta tarzie. Part III si IV

 

Vineri, situatia nu arata a fi prea roz. Vinul baut prea repede isi facuse de cap [adica ni se urcase la cap], iar marea parea a suferi de PMS.  Totusi, undeva pe la pranz, dupa o lupta crancena cu mahmureala si 2 cutii de sticksuri Chio, am ajuns pe plaja. Plimbare lunga insotita de catei. Pacat ca n-avem catel. Ar fi semanat cu o scena usor siropoasa din Stupid and Contagious.

Mi-am adus brusc aminte ca imi promisesem candva o impletituta de ghioci sparti cu sfoara [cine a fost in Vama macar o data stie] de agatat la fereastra sau la usi. Asa ca hai la adunat ghioci, sub privirile lui usor dezaprobatoare +replica: Si cum o sa le caram pana acasa?. Raspuns scurt: Detalii+ entuziasm de zile mari si esarfa transformata in traista= 2 kg de ghioci. Lucky me!

Pranz LaPopas cu cartofi prajiti. Remediul ideal pentru orice fel de stare aiurea, dupa cate se pare. Apoi stat pe plaja si citit si ascultat marea si vorbit nimicuri si sunat prieteni. Seara cu Jacobs 3 in 1 si citit in gradina motelului, Dosarele [chi]X, movie pe care eu nu-l vazusem si adormit= ratat concert Muse la Glastonbury.

Sambata am trait cam acelasi lucru cu mici variatii. La capitolul variatii incluzand:

- marea intrata in adidasii mei in timp ce incercam sa-i fac lui o poza cu cafeaua in brate;

- un pescarus fugarit de un El pus pe sotii;

- un ins care se tot vantura exact pe bucatica de plaja pustie pe care ne-o alesesem si se holba la noi;

- o plimbare lunga sub ultimele raze;

- un cuplu de polonezi cazat alaturi care a zgandarit cu sforaitul monumental ceva porniri ucigase, bine tinute sub control;

Pentru amanunte vizuale click aici 

Vacanta tarzie. Part II

 

- Buna dimineata, iubito! La multi ani!

Asa a inceput a doua zi. Cea mai frumoasa zi, vorba poetului. Cu nici un nor. Cu nici o grija. Ah, ba era una mica. Voiam in Vama. Si dupa un mic dejun in varful patului cu chestii cumparate la repezeala, baie facuta cu injuraturi la adresa caditei in miniatura si a scurgerii facuta de mantuiala si o tura de 2 Mai [care m-a facut sa ma simt ca la bunici], am luat-o spre Vama. Pe jos.  Mersul insa nu a durat prea mult, pentru ca am fost luati de prima masina si lasati apoi pe Strada Mare. O strada mare pustie – pustie. O plaja pustie pustie. Cu un Stuf infasurat in sarma ghimpata, dar cu o tarla de caini. Nu foarte agresivi, dar lihniti de foame.  Am evaluat rapid situatia si am descoperit:

Hotel deschis, prima pe dreapta.  Magazin alimentar si nu numai+bancomat, prima pe stanga. De asemenea, La popas era…. deschis [stupoare], asa ca aveam asigurate si cateva mese calde. Weeee. In timp record, ne-am luat catrafusele din 2 mai si ne-am instalat intr-o camera mica[potrivita mai degraba pentru peisaj montan], la 2 usi distanta de niste polonezi.

Restul zilei am petrecut-o cu telefoane de La multi ani, plaja, vant sarat, cartofi prajiti+cascaval pane, Greentea Mint, Jacobs 3in1, carti, ciocolata si da-da [alergicii la dulcegarii sunt rugati sa se uite in alta parte] multe saruturi si imbratisari.

Si uite asa, pentru prima data, am reusit sa imi petrec ziua pe malul marii. O tacaneala mai veche, pe care a avut cine sa o implineasca.  Nu imi aduc aminte de cati ani imi doresc asta. Imi aduc aminte doar ca de multe ori un refren mi-a rasunat amar in urechi. Pana cand, intr-o zi a ajuns sa sune curat si laid back: