Cum se mai imbraca Bucurestiul?

Chiar si sute de ani mai tarziu, Bucurestiul ramane un oras al contrastelor. Senzatia mea este ca, in timpul asta, formula si-a schimbat sensul dinspre ciudat spre cosmopolit. Oare?

Half owner of a half

Se cheamă că lucrurile bune pică scurt şi mai ales când nu te aştepţi.

Într-un an de zile am început şi am terminat o poveste,  am respirat Londra 3 luni, mi-am găsit “love of my life [you hurt me..... aaaaaa, nu, asta era alt cântec!], m-am mutat de acasă, nu mi-am schimbat jobul [deşi ar fi cazul], mi-am reamintit cum e să bibileşti lucruri pe care îţi place să le faci, am văzut câteva zeci de apartamente comuniste şi câteva sute de schiţe de apartamente noi, am dat năvală la IKEA, m-am re-îndrăgostit de filmele british, am ajuns la MNAC, am început să mă trezesc din nou dimineaţa cu un zâmbet dintr-o ureche în cealaltă, am făcut câteva halte la teatrul romanesc unde se ţipă la fel de tare ca acum 2 ani când am dat ignore categoriei de arta care mă făcea să mă simt ca nimerită într-un salon de spital de boli nervoase pline de pacienţi ne-sedaţi.

Aşa, ca să nu deviez. Ce ziceam că am mai făcut? Ah, da! Am mâzgălit prima pânza, m-am jucat din nou cu plastilină şi ceramică [cu scop FOARTE precis- El ştie!], mi-am luat cuvertură şi perdele  portocalii, am mai umplut 3 rafturi de cărţi din care am citit nici 1/4.  Mi-am facut damblaua cu fotoliile balansoar de la IKEA. M-am re-apucat de gătit experimental- creativ. Am învăţat traseul 41 cu ochii închişi, mergând pe lânga linia blocată aproape zilnic la intersecţia cu fostul 1 Mai.  

Şi nu în cele din urmă am reuşit în 2 zile să devin proud half owner of a half of….

 

Yeah, I know, I’m a lucky bastard!

Ziua Z. (sau “Atunci i-as fi condamnat pe toti la moarte”)

 

 

 

 

- Iti spun, a fost ca in visele iadului. Daca am trait sa-ti pot povesti este doar din datorita acelui… Dar hai sa-ti spun cum a fost!

Era mijlocul zilei. Nimic nu lasa sa se intrevada cosmarul. Era iarna, insa in ziua aceea nu era ger. Un vanticel caldut batea dinspre sud…

Noi stiam ca e nevoie de acea actiune. Stiam ca o incursiune rapida cu un comandou de doua persoane, lovind scurt si cu putere, ne putea asigura supravietuirea. Macar pentru cateva zile.

Eram tineri si naivi. Nu am studiat semnele, iar semnele ne-au spus sa ne oprim. Nu le-am vazut. Si am intrat. Habar nu aveam ce ne astepta. Margeam linistiti, fluierand, si radeam de nebunia razboiului.

Am cazut in in mijlocul ambuscadei. Ne asteptau. Infanteristii pensionari ne-au lovit din flancul drept. Flutarandu-si sacosele, mormaind infundat sau boscorodind navalnic, ne-au impins catre stanga. Acolo ne astepta cavaleria omenilor muncii. Ne-au incoltit cu carucioarele.

Am improvizat. A fost prima miscare inspirata. Am mituit un indigen care ne-a oferit un escape car. Am fortat iesirea in lungul trecatoarei. Nu ne mai puteam retrage. In spatele nostru, alti navi ca noi picau secerati. Am pornit cu viteza inainte. Nu mai puteam scapa decat printre muntii de produse. Stiam ca o puzderie de inamici misunau pe acolo, insa am mizat pe tinerete, pe entuziasm, pe curaj si pe putere.

La capatul trecatorii se dadeau lupte crunte corp la corp. Cartofii, morcovii si portocalele zburau in toate directiile. Frunze de salata cadeau alene secerate de degetele hulpave. Am sarit din vehicol si ne-am aruncat in transee. Cu saculetul de “cartofi cu coaja alba si miez tare – pentru salata” strans la piept, ne-am refugiat la escape car. Am demarat, lasand in urma raionul de legume-fructe. Un kilogram de morcovi, aruncat de nicaieri, ne-a aterizat in masina. Panicati, ne-am repezit sa aruncam bomba inapoi, insa skill-urile Ei s-au dovedit folositoare: i-a dezamorsat in ultima clipa: “facem salata”.

In goana masinii, am impuscat tot ce ne-a picat in fata ochilor: uleiul mediteranian, sosul Heinz de usturoi, doua paini de secara, cutia de pateu Bucegi vegetal, doua cutii de Pringles, maioneza…

Printe muntii de marfa, faceau legea gherilele formate din veterani cu cel putin 40 de ani de experienta de lupta, vajnicii supravietuitori ai cozilor comuniste. N-am riscat nimic. Nu ne-am oprit, nu am incercat deturul pe la mezeluri, nici popasul la bauturi. A fost in zadar.

Tocmai cand credeam ca am scapat, ne-am permis un moment de relaxare care ne-a fost aproape fatal. Ne-am oprit din goana pentru o clipa. Lactatele. Untul, smantana, iaurturile, cascavalul… Acolo ne-au incoltit. Intre muntii de lactate… Nu mai puteam face nici o miscare. Ne-au despartit pentru o clipa. Credeam ca nu vom mai scapa. Un tir sustinut de cuvinte suieratoare veneau din fata. In flancuri, motorizatele ne imobilizasera. Specialistii in tortura psihica, un grup de cativa copii alintati si isterici, se apropiau din spate.

Atunci m-am infuriat. Vorba aia: “Don’t make me angry! You won’t like me when I’m angry!”. M-am indreptat de spate am scos bazooka (si ochelarii) si, lansand proiectile cu “Da-te ashea, in pula mea!”, am inceput sa ne croim drum inapoi.

Da, nu mai era un razboi conventional, insa, crede-ma, numai asa puteam scapa. A trebuit sa renuntam la principii. Vorba englezului: a la guerre comme a la guerre. Ajunsi la jumatatea drumului, am inceput sa cedam. Simteam cum genunchii incep sa ne tremure, cum puterea scade, cum increderea in reusita actiunii devine din ce in ce mai indepartata.

Cat de bine este sa iti cunosti inamicii. Ea a analizat scurt situatia si ne-a salvat. A ghicit slabiciunea dusmanilor: raionul cu produse de igiena. Asta ne-a fost scaparea! Culoarul cu produse de igiena era liber. Inamicii nostri nu aveau nevoie de asemenea produse. Era un punct de o importanta strategica redusa pentru ei.

Da, am scapat pe acolo.

Slava Domnului!

 

Mos Coca-Cola bucurie ne-a adus.

 

Si? Cum adica “Si?”? MANCAAAAAREEEEEEEEEE! Multa mancare. Mancare! Mancare! Mancare! Mancare! Cat mai multa mancare! TOATA MANCAREA DIN LUMEEEEEE! Mancare si prostioare sclipicioase. Carnati, sarmale, cozonaci, salate, toba, lebar, fripturi, ciorbe, cola, prajituri, vin, sorici, branzica, tuica, sunculita… orice! Orice numa’ sa mearga pe mat in jos. Si sclipici! A nu se uita de sclipici!

Isterie a cheltuielii banilor…

Papa Benedict al XVI-lea a condamnat cheltuielile exagerate şi darurile extravagante făcute de creştini cu prilejul Crăciunului. Suveranul Pontif consideră că oamenii au ajuns să comercializeze sfânta sărbătoare a naşterii Domnului.

Dar ce stie papa asta neamt? Ce stie el? Noi suntem niste stancute lacome atrase de sclipici si gingle bell-uri, stancute care sunt atat de infometate de beteala, globuri, orferte speciale, trei la zece mii, cumperi doua platesti una, incat am putea ucide! L-am putea ucide pe cel care a pus mana pe manerul caruciorului spre care ne indreptam, l-am putea ucide pe cel care sta in fata noastra la coada, pe cel care trece pe langa noi carand un brad mai frumos, mai destept si mai devreme acasa.

DA DA DA DA! VREEEEEAAAAUUUUUU! VREAU TOT! VREAU ORICE! VREAU SA CUMPAAAAAAAR TOOOOT! Vreau sa cumpar tot ce se poate cumpara! Vreau sa cumpar tot, orice, vreau sa va cumpar pe toti!

Hmmm… Oare ce-mi veni? Oare este din cauza Sarbatorilor? Sarbatori? NU! Astea nu’s sarbatori. Ma / ne / va doare in fund de “sarbatoare”. Tot ce vreau / vrem / vreti e sa buyin’ stuff, sa se umfle matu’, sa stam acasa sau prin carciumi, sa watchin the telly, sa abureala.

Toata lumea uita (sau, daca nu uita, nu da doi bani) pe motivul Sarbatorii: acum doua mii de ani, un domn pe nume Iisus s-a nascut. Acum e o petrecere, un birthday party, un “Iuhuuuuu! La multi ani, Jay!”. Dar, hei!, poate ca nu am uitat! Poate ca asa intelegem noi zilele de nastere: bautura, mancare si cadouri. Probabil ca that’s all about. Probabil ca abureala bisericeasca cu “trairile spirituale” nu are treaba cu noi.

Iar mos Coca-Cola ne-a adus…

A fost odata…

Erau odata ca… de mai multe ori pana la ei, niste buni prieteni. Ei – la fel ca toti celalti buni prieteni de pana la ei – se simpatizau, se iubeau (la figurat – spun asta, gandindu-ma ca iubirea la propriu se lasa cu orgasme), nu puteau sa se sufere, se cautau, se certau, se urau (la figurat si, rar, foarte rar, la propriu), dar, mai presus de toate, erau prieteni. Erau, de cele mai multe ori, asa cum spune DEXul, “legati printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe idei sau principii comune“.

Si, evident, si-au facut un blog. Da, ca sa aiba un subiect de discutie in plus in serile cu multa votca / bere / pizza / salate. Si a fost un blog in care ei faceau misto de ei, de lume si de Dumnezeu. Barbosul cu plete albe (care de fapt e Alanis Morissette si merge in maini) s-a enervat si l-a pus pe Ingerul Decazut sa-si bage coada si sa le strice jucaria. Dar ei nu s-au lasat!

S-au ridicat din cenusa si, fiecare in tara lui, si-a facut cate un blog. Uite asa blogul lor, City Limits – Bucharest Republic, s-a inmultit prin diviziune si a nascut alte mici republici:

- Republica Brambura. In care Shortcut viseaza, zboara, canta, se uita la reclame, vorbeste cu cateii si cu Ladislau si povesteste chestii, altele decat fotbalul.

- Republica Muzici si fraze. In care StereO demonstreaza (in scris) ca se exista si ascultatori (foarte atenti) de muzica top class. Asta plus texte in care se tine cont de sanatatea frazei si de estetica frazarii.

- Republica Lui. In care Jaunetom se amuza, ii place, se enerveaza, ironizeaza si e sarcastic, asa cum ii sta bine unui despot care este.

- Republica noastra. In care Eu si Ea ne iubim exibitionist, injuram sanitar, laudam deşănţat, radem isteric si povestim (mai mult sau mai putin) plicticos.

Eh, un lucru mai merita spus: peste toate e orasul asta pe care iubim sa-l uram si uram sa-l iubim: Bucuresti. Totodata, toti ne dorim londonezi si ne speram barcelonezi.

HEIL US!