Şi din nou umblăm la sertarul cu vechituri. Cele de prin 1999.  :O

Vechituri pentru El, ca pentru mine sunt noi, având în vedere că am recorduri absolute la văzut filme puţine şi mai ales proaste.

Aşa că hai să vedem un film din cel mai britanic oraş american. Boston, baby, Boston.

Ideea e simplă şi la obiect: 2 bucăţi tineri fraţi de origine irlandeză, bine făcuţi şi cu frică de Dumnezeu [mişto interpretare a credinţei; una a la Vechiul Testament aşa] se iau la trântă cu mafia rusească venită să-şi facă mendrele în America, pedepsind în numele Domnului pe toţi cei care făceau scandal sau maltratau ”băştinaşi”.

Bineînţeles că în toată povestea asta avem şi o poliţie care încearcă să deznoade iţele. Nimic nou sub soare. Dar Willem Dafoe e genial în rolul ofiţerului FBI menit să-şi lumineze colegii  posesori de IQ modest.

Un film gândit în aşa fel încât să iasă deştept şi funny. Un film care reuşeşte să te “prindă” cu scene memorabile şi nişte slow motions bine plasate. Un Reservoir Dogs new age, cu un final inteligent, filmat de Mark Brian Smith, cel care a făcut documentarul Overnight ,documentar despre filmul de mai sus si toate întâmplările prin care a trecut cu ocazia lui Troy Duffy, scenarist şi regizor pentru filmul cu sfinţi.

Că tot am pomenit de Troy Duffy… după cum se ştie [sau mai degraba NU] povestea lui începe “public” după ce se mută în LA pentru a-şi promova trupa [The Brood]. Cam atunci începe să scrie scenariul de la The Boondock Saints, film devenit cult, în ciuda promovării subţiri şi a bugetului modest. 

Dacă încă nu văzut, merită bifat. Părerea mea!

Hmmm….

Nu foarte bună idee de film pentru o joi seara. Nervii întinşi la maxim şi oboseala acumulată peste săptamână păreau să anunţe sabotaj în caz de film plictisitor. Afinităţile noastre pentru filmele de gen şi-au dorit însă mai mult victoria. În plus, IMDB promitea marea cu sarea, iar în 2007 nu prea existau alternative la categoria SCI-FI [Children of men nu se pune, pentru că e din 2006]. Aşa că ne-am aşezat pernele, ne-am înarmat cu mulţi pufuleţi [noua "pasiune" care a detronat cu succes vechea pasiune pentru chipsuri] şi PLAY!

Primele 20 de minute am zis că e “de la noi”. Mai tarziu a devenit clar ca “e de la ei”.

Asadar, să facem “analiza”:  : D

• Filmul are un plot mai mult decât modest, plin de clişee până în măduva oaselor, motiv pentru care desfăşurarea evenimentelor şi finalul devin foarte repede mai mult decât previzibile.

• Ideea este bună în concept dar ratează penibil în execuţie. 20056, un soare aproape stins şi un pământ pe cale de extincţie. Un eşec la activ cu Icarus I [inspirat nume nu-i aşa?] şi o a 2-a încercare de a trimite o altă nava cu încărcătură uriaşă de explozibil,  ce urmează a fi detonată în soare, acesta urmând să se re-aprindă şi să îţi merite din nou titlul de “sursa de viata si energie”.

• Actorii nu-s foarte convingatori. Plus că încă de la prima scenă te frapează distribuţia filmului, atât de incorectă politic, prin abundenţa de asiatici si lipsa actorilor de culoare [apropo de corectitudine politică, nu trebuie ratate Povesti corecte politic de adormit copiii :D].   

• Frumuşelul filmului[Cillian Murphy]  scapa bine-nţeles de toate relele, inclusiv de căpitanul nebun al ICARUS I, aflat încă în combustie după sabotarea propriei nave   şi revelaţia spirituală cum că s-ar intâlni cu Dumnezeu dacă ar reuşi exterminarea rasei umane prin extincţia solară ăzeah, right!].  Deci cum ziceam frumuşelul scapă de toate ca prin urechile acului şi salvează omenirea prin detonarea bombei şi [EVIDENT] sacrificiul propriu.

• Costumele spaţiale  de “interior” sunt cele mai realiste pe care le-am vde până acum. Cele de “exterior” sunt în schimb îngrozitor de kitschioase şi nu am înţeles de ce la nivelul căştii au un orificiu de 2/15 cm prin care  nu se vede aproape nimic…

• În fine, măcar imaginea filmului e impecabilă.  Sunt cel puţin câteva imagini solare care îţi taie răsuflarea.  

Aşadar, dacă aveţi chef să vedeţi filmul… go for it! [Da' să nu ziceţi că nu v-am spus ].

E mai vechi, dar abia acum am apucat sa il vad.

In America si Australia a aparut cu numele de Green Street Hooligans, pe cand Anglia a preferat simplul Green Street . Prietenii stiu de ce!

S-a ales cu un R de la MPAA pentru scenele de violenta. Nu pentru ca nu ar fi o groaza de filme cu cantitate mai mare de sange, ci mai degraba pentru ca tipul de violenta e mult prea “de langa casa”. La ce tip de violenta ma refer? Lupte de strada intre suporteri. Care suporteri? Suporterii englezi sau daca vreti, renumitii hooligans. Care? Pai…. in principal e vorba GSE [Green Street Elite],  “acei” suporteri ai West Ham United,  de unde si numele filmului, in directa legatura [like d'ooh] cu renumita Green Street. London Baby! 

 GS apare la un an dupa Footbal factory [urmatorul film de vazut pe lista], dar difera prin unghiul de abordare, primul avand perspectiva “strainului” la primul contact cu fenomenul. Pentru plot, click aici.

Filmul in sine nu e stralucit si are destule note false. Scartaie holliwoodian pe alocuri si rateaza cu succes analiza. Pare mai degraba a fi a “simple scratch on the surface”, dupa cum bine zic vorbitorii de limba engleza, DAR are are un mare plus. Te face sa iti pui intrebari. Despre toata aceasta cultura masculina a fotbalului si despre momentul exact cand lucrurile scapa de sub control.  Despre teritorialitate si rivalitate ridicata la rang de obsesie si nebunie colectiva.

Si toate astea nu sunt foarte departe de noi. E suficient sa fii in Ghencea cand se joaca. Sau in Giulesti.

Si pentru ca tot am ajuns la subiectul fotbal, poate pentru unii e o uimire ca moartea lui Dobrin a facut mult mai multa valva decat moartea lui Pittis sau a lui Adrian Pintea. Poate acei oameni uita ca fotbalul  scoate oamenii in strada. Nu artistii. De ce?

Pentru toti cei care isi pun intrebari, dar si pentru ei care cred ca au deja raspunsurile, n-ar strica un Traian Ungureanu cu Manifest Fotbalist sau Eroi si jocuri populare. De ce? Pentru ca meritati, dupa cum spune un slogan consumerist binecunoscut.

- Ce facem azi?

- Ce vrei tu, honey?

- Pai daca voiam sa facem ce vreau eu ziceam direct Hai sa.

- C’moon… stii ca sunt la dispozitia ta…

- Uuuuu. Use me and abuse me?

- Dadadadadadadaadadada!

- Hihi. Film?

- Da! Ce film? Friends?

- Nu Friends! Azi n-am mood de asa ceva. Trebuie sa fie ceva care sa ma tina in priza si sa fie si smart in acelasi timp. Nu insa din ala care sa iti puna creierii pe bigudiuri. Azi sunt blonda!

- Hmmm. Ar fi unul…

- Ah si mai e unul, imi tot zice Ral…ceva cu This is London, This is England… Uf nu mai stiu…

- This is England. Am vazut jumate. E cu Anglia anilor ‘80.

- Aha. Deci il vedem pe asta si apoi Live Forever si avem si Anglia anilor ‘90.

- Exact.

- Si ce film mai vedem inainte de asta?

- Hot Fuzz.

Si l-am vazut.  Cu gura pana la urechi, pentru ca in primele 5 minute am revazut atat de familiarele strazi din Londra. Plus uniformele de politisti+lumea. Bonus, un accent britanic de zile mari, dar din cel curat, de BBC.

Totusi era ceva ciudat…tempo si cadre curate de film de actiune american [din cele foarte bine facute].  Neobisnuit, nu? Iar plotul e din nou o combinatie de Hallmark’s Agatha Christie movie series, so English, dar cu derulare pe FFW si abordare plina de fantezie. E tipar de film politist englezesc, dar so american. Si reteta asta cu ingrediente atat de ciudate functioneaza perfect. Te tine in priza, fiind damn smart si damn funny in acelasi timp, dar mai ales ironic atat fata de filmele englezesti, cat si fata de cele americane [scenele Bad Boys like].  

Asa ca, DA, merita vazut.
Si scena care merita toti banii: