via Sutu

M-am ferit sa postez orice ar avea legatura cu “scena politica”.
Dar ieri… cumva m-a apucat o disperare.
E de discutat destul de mult despre cine are dreptate. Despre cum e sa fii in pielea lui x sau y, din ecuatia respectiva. Despre reguli, proceduri, legi, etc.
Agresivitatea se zice ca ar fi si ea apanajul oricarui personaj politic puternic [vorace- mi se pare cuvantul potrivit-].
Dar de unde atata circ ieftin? De unde atata tupeu mirobolant [exclud aici conotatiile pozitive ale cuvantului] De unde atata ţăţism? De unde atata lipsa de stil?

Imi amintesc destul de clar ca acum 2 ani ploua cu galeata.
Am alergat [cu pantofii deja mustind de apa], de la metrou pana acolo.

Apoi a venit rumoarea, parfumul ala al Londrei, despre care abia mai tarziu aveam sa aflu ca se are un nume [Lush], lumina gri de ploaie filtrata de geamuri si indulcita de arcadele vernil-turcoaz, magazinele mici [irezistibile] si lasagna aia vegetariana, pe care aveam sa incerc sa o fac o data pe luna [acasa].
Apoi, piata plina de nimicuri lucrate manual si o tanti care isi strangea bijuteriile de lemn cu insertii de rasina si sidef.
Inca zambesc, cand dau peste inelul cumparat atunci.

Parfumul e inca la locul lui.
Lumina, aceeasi.
Rumoarea mi s-a parut mai acentuata acum, probabil pentru ca e august, nu mai [cand inca orasul nu e sufocat de valuri de oameni].

In piata, aceeasi tanti isi strange [la aceeasi ora] inelele de lemn. Reconfortant si impresionant in acelasi timp. Si cheesy, but I can’t help it. Tara e de vina.

Magazinele nu si-au mai dorit victoria, pentru ca de data asta Covent garden avea alt pol magnetic.
Asta:

Era ceva in Pachelbelul cantat de ei [pe langa subiectivismul meu asumat], care m-a facut sa lacrimez.
Apoi sa rad, cand arta s-a amestecat cu bufoneria si naturaletea aia pe care o regret de cate ori ma intorc acasa [oare e mai acasa aici decat acolo?].

Cred că nu m-am mai simţit de multişor atât de literalmente stupidă ca aseară. Se făcea că duios din gura  ieşea porumbelul. Şi era blond. Way toooooo blonde.

Pe scurt, genocidul rwandez s-a suprapus frumos peste cel sudanez în căpşorul meu uşor rectangular şi au dat matching de 100%. Uite aşa a aterizat Darfur în Rwanda, că deh, timpul şi spaţiul sunt variabile.   

Explicaţia e relativ simplă. Hotel Rwanda văzut într-o duminică s-a lipit emoţional foarte tare peste prima melodie pe care am auzit luni la radio.  Plus că existau ceva [ok, serioase! grrrr] carenţe de informaţie [click aici doar pentru cei interesaţi şi de altceva decât bazarul bizar autohton] în baza de date personală [stai jos, MAD! 4! ne vedem la toamnă!].

În concluzie, abonament la BBC în loc de Realitatea şi fara prostii monumentale spuse la beţie. Şi 2 ore de documentare. Penitenţă. How!

BTW, pentru cine nu a văzut Hotel Rwanda: it’s a must. Nu e un film comod. Şi nici nu trebuie să fie.  Te face să ieşi din micul tău univers mai mult sau mai puţin mocirlos. Aştept replicile/scenele/alte lucruri care v-au spus ceva. Iar pentru cei care au văzut Baraka , nu uitaţi de imaginile de la Murambi.

Şi să pun şi melodia cu pricina: