Din cand in cand, baietii de la Parazitii sunt geniali. Mi-au ramas in minte, de pe un album mai vechi, doua versuri. Erau ceva de genul… “Cand n-are ce pune in farfurie, pe om il doare in pula unde arunca o hartie”.

Cand zbori aruncat in toate directiile de coate date de oameni cenusii, grabiti sa-ti ia locul, cand esti calcat in/pe picioare de oameni mici (dar multi) grabiti sa ajunga inaintea ta, cand te intrebi unde-i politetea, retinerea, demnitatea, ba chiar mandria celor pe langa care treci in fiecare zi, te intrebi de ce.

Un raspuns e cel al Parazitilor. Ciudat (sau nu), un raspuns similar am descoperit la un scriitor cubanez care povesteste despre saracia din Havana anilor ‘90:

“Omul sarac nu poate sa aiba o morala prea sofisticata, nici sa fie prea exigent cu demnitatea lui.

Mizeria are multe chipuri. Poate ca una dintre feţele cele mai vizibile este aceea ca te despoaie de maretia spiritului. Te transforma intr-un ticalos, intr-un mizerabil, intr-unul care isi vede numai de propiile interese. Singura necesitate este supravietuirea. Si la naiba cu generozitatea, solidaritatea, amabilitatea si pacifismul.“

P.J. Gutierrez

Arta, cultura, spiritul nobil par a se naste numai din vieti tihnit-burgheze. Sigur ca sunt si exceptii, insa trebuie sa fii un ingrat sa nu recunosti ca ceea ce se naste din chiorăitul matelor nu e Traviata, ci o comedie a ororilor.

Trilogie murdara la Havana de Pedro Juan Gutierrez (sau Miller si Bukowski rezidenti in Cuba).

Aşteptări mari cu cartea asta. Şi-o luase El. I-am furat-o eu, abandonând Bartleby. Coperta mi-a plăcut din prima. Mult. Mai ales că era cartonată. Şi colorată.

Primele 2 capitole m-au absorbit şi deja puteam să bag mâna în foc pentru renaşterea literaturii contemporane. Ei bine… WRONG! După al treilea capitol mă enervasem şi bombăneam. Suna totul al dracu’ de fals. Dar încă nu eram gata să capitulez, renunţând la carte şi nici să îmi pierd speranţa, pe care o am întotdeauna după un început bun.

Aşa că am tras de mine şi am ajuns la ultimul capitol. În care, vezi Doamne, se explică toată cheia cărţii. Pe măsură ce am citit, am simţit cum se amestecă frustrarea cu o dezamăgire cruntă şi nevoia de a mă spăla pe creier după cartea asta.

De ce m-am enervat şi mai tare la final?

În principal pentru că vine cu nişte rahaturi de explicaţii despre cum cineva s-a jucat cu mintea ta şi cum toată chestia asta este justificată de Illegal Fiction, cu care Rogozanu a joglat pe toată durata cărţii, demostrând astfel că nu aleargă după cool ci dimpotrivă e capabil să îl ironizeze până la cinism. : | Yeah, right!

În fine… ca să nu fiţi confuzi: cartea are 10 “poveşti” din care una e cea de final, aia cu aşa zisa explicaţie de care vorbeam mai sus [îi zice Zero. Illegal Fiction].

Toate sunt poveşti despre viaţă şi relaţii mai mult sau mai puţin fucked up. Personajele sunt mai mult de jumătate foarte false. “Maestrul” stăpâneşte tehnica dar nu îşi stăpâneşte personajele. Prin crăpăturile faţadei narative se vede clar dorinţa disperată de a aşeza un break-through între coperţile cartonate. Tocmai dorinţa de a vampiriza cool-ul îl aruncă într-o altă extremă. Şi mai păcătoasă: “Look at me! I’m so cool being uncool!”

Aşa că… Fuck the cool! Dar aştept încă povestea….

Peste 90 de scriitori, jurnalisti, artisti si oameni de cultura din Romania isi povestesc amintirile, descriu intamplari si fac portrete ale parintilor parintilor lor, in “Cartea cu bunici”, ce a pornit de la o idee a criticului literar Marius Chivu.

Fiecare dintre autori “a povestit o intamplare, o amintire, sau a facut un portret al unui bunic”, in limita a doua pagini de carte, intr-o “antologie a amintirilor, confesiunilor si emotiilor datorate si, totodata, dedicate parintilor parintilor nostri”, a explicat criticul literar Marius Chivu.

Printre cei care semneaza in “Cartea cu bunici” se numara autori ca Andrei Plesu, Horia-Roman Patapievici, Gabriela Adamesteanu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Matei Calinescu, dar si mai tinerii T.O. Bobe, Dan Lungu, Filip Florian (alaturi de fratele sau, Matei Florian), Radu Pavel Gheo si Lucian Dan Teodorovivci, Catalin Dorian Florescu, autor roman ce locuieste si scrie in Elvetia, si Sorin Stoica, care a incetat din viata in ianuarie 2006.

Blogul unui trecator

(Loc de batut campii)

Yahoo 360

March 24, 2006

“Mai du-te si tu pe la aia batranii ca le e dor de tine!”

Dimineata.

– Mitica, dormi, ma?

Deschide ochii confuz. Se uita spre fereastra si vazu ca nu incepuse sa se lumineze inca.

– Ce e, fa?

– Te duci la spital azi? Sa stiu sa-ti calc perechea aia buna de pantaloni.

– Nu stiu, fa. Oi vedea cum m-oi simti.

Il chinuia prostata de cativa ani. Pastilele nu prea mai aveau efect dar doctorii i-au provocat intodeanuna frica. Si la 80 de ani… Doar nu o trai el cat lumea.

– Lasa-i dracu’ de pantaloni.

– Nu mai blestema, omule! Nici nu te-ai trezit…

– Tu m-ai trezit.

Femeia se ridica cu greu din pat. Nu mai avea rost sa se mai culce. Intr-un sfert de ora se lumina de ziua.

– Ma duc sa dau drumul la gaini.

Cu miscari incete, incepu sa se imbrace. Isi puse basmaua si iesi.

El ramase in pat cu ochii deschisi. E frig. Isi spuse ca mai trebuia facut focul cel putin inca vreo saptamana, doua. Mai sunt ceva lemne dar se gandise sa pastreze din ele pentru iarna viitoare. “Cine o mai trai pana la iarna” se gandi cu amar. Ii era teama. Se simtea din ce in ce mai neputincios si gandul ca intr-o buna zi o sa doarma pana la capat nu-i dadea pace. Femeia facea deja aproape totul prin casa si prin curte. Intelese in ultimii ani de ce tinuse la ea ca la ochii din cap toata viata si acum aflase de ce ea a merita iubirea lui. Daca si copiii ar fi fost mai aproape…

Zdranganitul oalelor din bucatarie ii intrerupse gandurile. Ofta.

Femeia intra deschizand usa cu cotul si puse pe masa o farfurie in care era un ou si doua felii de paine. Din cana fierbinte de ceai ieseau aburi. Ea se aseza pe pat si isi puse ochelarii privindu-si barbatul care incepu sa manance. “Omule, ai imbatranit de tot.” spuse ea in gand. Ii era mila de el. Pe vremuri nu putea sta o clipa locului. Micut, repezit si nervos. Asa era. Trebuia sa faca in fiecare clipa cate ceva. Acum…

– Auzi, mai Mitica, cred ca puica aia balana n-o mai duce mult. Ma uit la ea… Abia mai merge.

– E bolnava.

– Ce facem cu ea?

– O aruncam, ce sa facem cu ea? Doar nu mi-oi da-o s-o mananc!

– O aruncam, ma, ca avem asa multe.

Batranul nu raspunse. Rupea feliile de paine in bucati mici si le punea in cana de ceai. Se gandi ca din 17 gaini, mai aveau 11. “O fi gripa asta aviara, de zic astia la televizor de ea?”. De fapt amandoi gandeau asta, dar nu aveau curaj sa o spuna. Nu vroiau sa se alarmeze unul pe celalalt, iar posibilitatea sa ramana fara nici o gaina era de neimaginat.

– Astazi o veni postarul cu pensia?

Femeia nu-i raspunse. Era suparata din cauza gainii bolnave.

– Trebuie sa vina, spuse ea morocanoasa.

– Poate luam si noi niste branza luna asta. Mi-e o pofta…

– Luam branza, dar ce facem de lemne la iarna aialalta? Cu ce luam lemne? Iarna asta a mai fost cum a mai fost, dar Dumenzeu stie cum o mai fi la anul.

– Mai ajungem noi in iarna, fa?

– De ce sa nu ajungem, ma? Nu mai vorbi cu pacat!

– Mai ajungem, pe dracu!

Ea se incrunta. Ii facea rau sa sa-l auda vorbind asa. In fiecare seara se ruga la Dumnezeu sa le dea sanatate si sa-l ierte pe pacatosul de mos. Nu-i om rau, doar gura vorbeste cu pacat.

– La porcul ala ai pus ceva?

– Acum. Termina de mancat!

– Am terminat.

Femeia se ridica si lua farfuria. Curata cu palma frimiturile de pe masa, puse cana pe farfurie si iesi. El se ridica greoi de la masa si puse palma pe soba. Era rece. “Diseara sa bagam ceva pe foc.” Se seza pe pat langa fereastra. Din locul acela se vedea, iarna cand via era desfrunzita, toata strada. Ramase asa, fara ganduri, uitandu-se lung spre strada.

Femeia se intoarse dupa o vreme.

– A lu’ Ghita a plecat la Bucuresti, la spital.

– Eh? I-o fi aranjat fi-sa p’acolo.

– Nu. Mi-a zis ieri ca se duce la analize. Am vazut-o acum trecand la gara.

– Pleaca cu trenu’ de 7.

Ea nu mai spuse nimic. Porni televizorul si se aseza langa el.

Soneria stridenta a telefonului ii facu sa tresara pe amandoi. El se uita la ea, parca invitand-o sa raspunda. De obicei ea raspundea. Acum el era langa telefon, asa ca raspunse.

– Da? Sa traiesti!

Batrana se ridica si intinse mana sa ii receptorul.

– Uite, ti-o dau pe ma-ta!

Tacu ascultand protestele ficei.

– Ce sa vorghesc, fa, cu tine? De cate ori suni, ceri cu ma-ta! Cu mine parca n-ai avea ce vorghi! Ce faci? Ce mai face ala micu?

De fiecare data spunea “ala micu” cand se referea la nepot. “Ala micu” avea deja 20 si ceva de ani.

– Spune-i ca e un magar! Ai auzi, fa? Asa sa-i spui: a spus tataie ca esti un magar. Pai bine, fai fata, cand era mic nu puteai sa-l mai iei la Bucuresti… Plangea de se rupea cand il luai inapoi cu doua zile inainte de scoala si acum… N-a mai venit de un an sa ne vaza. Nu-i e rusine?

Asculta si incepu sa rada.

– Il vad eu insurat… Nu mai traim noi sa-l vedem insurat. Hai ca ti-o dau pe ma-ta! Bine. La revedere.

Ii intinse telefonul femeii.

– Auzi, fa, cica ala micu are o fata acum.

Ea nu-i raspunse. Lua receptorul cu gesturi grabite.

– Alo? Sa traiesti. Ce sa fac? Pe aici. Cu batranetea.

Asculta cateva secunde.

– Eh, tot asa e. Nu vrea sa mearga la doctor.

Se uita la batranul care o privea curios.

– Eu? Ma supara ochiul asta.

Cu cativa ani in urma ii sarise niste soda caustica in ochi. Facea sapun si a scapat o oala mare cu soda. Cativa stropi i-au sarit in ochi si a durat ceva vreme pana a ajuns la spital. A stat cateva zile internata si cand doctorul i-a spus ca nu mai poate face nimic pentru ochiul cu pricina a plecat acasa. I s-au dat niste pastile si o alifie inainte sa plece. Trebuia sa ajunga acasa pentru ca il stia pe barbat aproape neputincios. Nepotii faceau haz de el, de faptul ca nu stia sa faca nimic in bucatarie. De fiecare data cand ea era plecata, el manca doar oua fierte si paine.

– Zici ca nepotu’ si-a gasit si el o fata. Cu asta cat sta? Tot asa cateva luni?

Il iubeau foarte tare pe “ala micu”. Crescuse mai mult pe la ei, dar de cand s-a facut mare nu prea a mai trecut pe acolo. Si cand venea statea o zi – doua si pleca.

– Noi, ce sa facem? Ma cert cu tac’tu. Are chef de branza. O avea, ca nu am mai luat de vreo doua luni.

Nu-i placea sa se planga ficei de bani. “Or avea si ei nevoie, mai Mitica, ca la oras platesti si aerul de’l respiri” ii raspundea barbatului de fiecare data cand acesta ii injura facandu-i “cheltuitori”. Zilele trecute sa gandise ca nu mai mancase o bucata de cascaval de jumatate de an, din vara. Nu i-a spus lui ca iar incepea sa o faca “neam de boier.”

– Pe ce sa luam, maica? Pe pensiile astea ca vai de ele? Ne descurcam si noi cum putem. Mai mancam si ce-o fi, acolo! Dar lasa-ne pe noi. Tu ce mai faci?

Batranul se apropie si isi lipi urecea si el de receptor. Erau bine. Ea mai avea putin si intra in concediu, barbate-sau luase dividendele si vroiau sa cumpere o masina de spalat automata, nepotul cu serviciul si cu fata asta de-o avea acum…

– Bine, fa, mama. Hai ca mai vorbim ca o sa te coste telefonul asta o gramada de bani. Bine. Hai, la revedere.

Puse receptorul in furca si se aseza la loc pe pat.

– Ce mai zicea?

– Ce sa zica? Sunt bine.

– Trebuia sa-i spui sa-l trimita pe barba-sau sa me repare si noua gardul ala. La colt, acolo spre Mioara, a cazut.

- Pe barba-sau? Pe nepote-tau sa-l trimita ca e ditamai vlajganul.

– Ce stie ala sa faca, Caterino? Ce mai stiu astia din ziua de azi sa faca? Il vezi tu pe ala micu sa faca curat la porc?

– Eh?

– Cine, fa? Sclifositu’ ala? Ha! D’aia am zis de ginere-tau. Trebuie sa faca si curat la porc.

– Lasa, ma, c-oi face eu.

– Ce sa faci tu, fa? Mai poti tu sa faci? Daca o sa cazi p’acolo, cum te scot eu? Ca nici eu numai pot sa fac nimic.

– Facem si noi cum om putea.

El se uita pe geam. Spre capatul strazii aparu o silueta inalta. N-o fi nepotul? Parca el e dupa mers. Ochii incepura sa-i straluceasca. Nu-l mai vazuse din primavara trecuta. Omul de pe drum ajunsese in dreptul portii, dar nu intra in curte ci trecu mai departe. Era vecinul Ghita. Se intorcea de la gara. Batranul se intrista iar gandul ca maine-poimaine… Cand or mai veni copii de la oras? Mai apuc sa-i vad?

– Fa, Caterino, mi-e dor, fa, de ei.

– Ti-o fi, ca nu au mai trecut de mult pe aici. Si mie imi e. Dar au si ei necazurile lor, mai Mitica. Cu serviciu, cu una, cu alta…

Au tacut amandoi. Aveau ochii umezi.

            E 10. Targul se deschide la 11. Nu e nimeni prin stand si, ca de obicei, singurii care se ratacesc pe alei sunt angajatii editurilor.

            - Ce-i cu tine aici?

            - Am avut programare la doctor foarte devreme.

            - Atat de… cu noaptea in cap?

            - Mda.

            S-a tuns. Imi retin impulsul de a-l intreba daca si-a tuns si mustata. Nu-i frumos sa razi de mustata omului. Pe om il cheama Radu Paraschivescu.

            - Ce-i cu traznaia asta a lui Gainusa?

            Nu-mi raspunde.

            - Cam subtire portofoliul la Rasul Lumii.

            - Nu am traducatori.

            Schimb repede vorba. Imi pare destul de adormit, motiv pentru care incerc sa-l trezesc.

            - De ce nu scrii?

            - Poftim?         

            - De ce nu scrii?

            Se uita stramb la mine:

            - Dar scriu…

            - Ala e scris? La Gazeta? La Evenimentul? De ce nu scrii ca lumea? O carte! Ai reciclat Bazar bizar…

            - Merita reciclata…

            - Evident ca merita reciclata, insa intrebarea era “De ce nu scrii o carte?”. O carte noua.

            - Nu prea am timp…

            - Esti funny, scrii funny, deci… Scrie!

            - Scriu ceva, insa nu este pentru Rasul Lumii. E ceva serios.

            - Detalii?

            - Nu pot sa dau detalii acum… Dar…

            - Ok, ok ok.

            Trece cineva cu un sandwich in mana.

            - A deschis oare la bufet, intreaba el cu ochii dupa mirosul de mic dejun.

            - Da. Va dorim pofta buna si pe aceasta cale!

            O ia spre bufet, iar eu deschid laptopul.

[Gaudeamus 2007. Lansarea la Humanitas: Sâmbătă 24 Nov., ora 15.00.]

Am primit-o aseară. Era frig şi întuneric şi în primele cateva minute m-am uitat oarecum absentă la ea. Încet-încet, creierul s-a pus în mişcare şi mi-a răsărit un zâmbet de genul “dormit cu umeraş-n gură”. Colecţiile mele digitale de caricaturi de Ion Barbu din Caţavencu aproape s-au prăfuit şi chiar mi-era dor de puţină urzică marca Ion Barbu.

Dacă ar fi să vorbesc în limbaj de lemn aş putea bate câmpii mult şi bine despre “regalul oferit de HUMANITAS. Dar nu e cazul. Culegerea însă e foarte bună şi m-a adus mai aproape de un Ion Barbu pus în context de către alţii, dar în aceeaşi nota umoristic urzicătoare.

În plus, are o grămadă de caricaturi vechi, din perioada comunistă, la care nu am avut acces pana acum.

Din nou, nu rataţi!

Bonus: click aici