Se implinesc maine patru weekenduri de IKEA. Deci, nu. Cum nu-mi place munca, nu mai pot sa zambesc intelegator conceptului platesti mai putin, dar: ti le cari singur acasa, pe scari, ti le montezi anapoda singur, ti le desfaci singur, ti le montezi iarasi singur si, la final, ti le admiri singur pentru ca nu poti invita pe cineva in vizita cand ai atata mizerie in casa.

Scriu aceste randuri ratacit printre cutii de carton, bucati de polistiren, rumegus, praf, suruburi, cuie, pungi de plastic, piulite, chei tubulare, surubelnite, freze, bormasini, fierastraie, bucatele de scandura (Chiar asa! Love, astea de unde dracu au ramas? Au pus suiedejii lemne in plus?), bare, instructiuni de montare, certificate de garantie. Acompaniati inutil de o mâţă curioasa, de o luna incoace, surubarim.

Revenind.

Cand esti in situatia noastra, cu casa aproape goala, te gandesti invariabil la IKEA. Asa si noi. Ne-am gandit la IKEA.  Si ne-am dus. Ne-am dus in statie la tramvaiul 41. Ne-am urcat in tramvai si am coborat la capat. La Scanteia ne-am urcat intr-un 131 si, iarasi, am coborat la capat. Cateva zile la rand.

Cand, intr-un tarziu, ne-am decis ce vrem, cum vrem si cat vrem, am tras linie. Am cascat ochii cat cepele vazand totalul. Bai, nu se presupunea ca IKEA e optiunea ieftina? Poate, insa ce dracu mai e ieftin in Romania? Evident, am luat-o de la capat. Am decis ca ce vrem nu ne permitem, asa ca luam ce e decent; am decis ca nu permitem sa-i lasam pe ei sa ne aduca toate lemnele acasa, asa ca mai caram si noi cu  41 via 131; am decis ca, desi ar fi fost frumos sa mobilam o casa intreaga, o sa mobilam dupa cum ne permitem: bucatele de casa.

Asa ca, dragilor, aveti de grija! Daca vredeti un dulapior pe care e agata o eticheta pe care scrie 100 de lei, nu zambiti multumiti! Usa dulapiorului se plateste separat! Daca dulapiorul cu usa costa 200 de lei si totusi il vreti, nu va repeziti la casa! Rafturile din el se platesc separat. Ah, si daca ajungeti acasa cu dulapiorul cel nou care, cu rafturi si usa, a costat 300 de lei, aveti grija sa nu va treziti in ipostaza de a nu avea cum sa montati usa! Cumparati si balamalele! Si nu uitati de manere pentru ca, nu-i asa?, si astea se platesc separat! La final, privindu-va dulapiorul cel nou care a costat in total 400 de lei, s-ar putea sa va para atat de departe bucuria pe care ati simtit-o cand ati vazut eticheta pe care scria 100 de lei.

Alt rahat e transportul asigurat de suiedeji. Cand am cumparat rahaturi care se gasesc in zona de autoservire a fost OK. De exemplu, atunci cand am luat de acolo o comoda (dez)ambalata intr-un pachetoi cat casa, chiar a fost ok sa mai dau 50 de lei pe transport. In schimb, cu mobila de bucatarie e alta poveste! Dupa ce ne-am jucat o zi intreaga cu softuletul lor de gatit casa, am dat print si ne-am dus cu lista la casa.

- Da, multumim. Acum mergeti in cutare loc si asteptati sa va aduca colegii mei marfa din depozit.

N-am facut si noi o soteala simpla: daca o comoda cu sase sertare a intrat intr-o cutie, cele 10 corpuri de bucatarie intra in 10 cutii. Ne-am asezat pe bancuta, am baut un pahar de apa, am privit afisul pe care scria ca dureaza 7 minute aducerea unui pachet din depozit. 7 X 10… Hai ca intr-o ora suntem gata! Doua ore mai tarziu, am ramas cu gura cascata vazand cele patru carucioare cu marfa. 50 de pachete!

- Stai mai frate, ca nu vreau sa mobilez bucatarie Casei Presei!

Daca va intrebati care este idee, ei bine, la transport, cinci pachete costa 55 de lei. Ce trece peste cinci pachete se taxeaza cu 5 lei pe pachet. Asta este motivul pentru care cele zece pachete ale noastre au venit de cinci ori. Fiecare blat era ambalat separat, fiecare sipca era “un pachet”.

Era 10 seara iar noi si cele 50 de pachete ne priveam cu repros.

via Sutu

M-am ferit sa postez orice ar avea legatura cu “scena politica”.
Dar ieri… cumva m-a apucat o disperare.
E de discutat destul de mult despre cine are dreptate. Despre cum e sa fii in pielea lui x sau y, din ecuatia respectiva. Despre reguli, proceduri, legi, etc.
Agresivitatea se zice ca ar fi si ea apanajul oricarui personaj politic puternic [vorace- mi se pare cuvantul potrivit-].
Dar de unde atata circ ieftin? De unde atata tupeu mirobolant [exclud aici conotatiile pozitive ale cuvantului] De unde atata ţăţism? De unde atata lipsa de stil?

La 10 minute dupa ce intrasem in galerie, mi-am dat seama din nou ca stiu de fapt foarte-foarte putin in materie de arta contemporana.
Macar de data asta am avut carnetel, asa ca reusit sa mazgalesc nume care m-au intrigat/impresionat/facut sa plang [plang din ce in ce mai des la "intalnirile estetice"- o fi semn de batranete].

Pana la etajul 3 deja aveam in cap un vartej de nume, forme si culori. Din nou ma bruftuluiam pentru durerile de spate, care imi taiasera din entuziasm, dar macar El era cooperant [in ciuda convingerilor radicale despre "arta" contemporana].

NU stiu ce m-a “lipit” de pictura asta. Aerul Ei nonsalant si distras.Atmosfera pariziana in pictura unui englez cunoscut mai degraba pentru acuarelele Harlemului.
Tensiunea sexuala din miscarile cu care El taie bucata de sunca. Taria culorilor, absolut neobisnuita pentru o acuarela. Finete in detalii in ciuda unei naivitati a formelor.
Posibil sa fie toate la un loc.

Asa am mai notat un nume pe lista: Edward Burra. Englez. Excentric [o fi pleonasm?].Suprarealist [?] [mai degraba maverick].

Imi amintesc destul de clar ca acum 2 ani ploua cu galeata.
Am alergat [cu pantofii deja mustind de apa], de la metrou pana acolo.

Apoi a venit rumoarea, parfumul ala al Londrei, despre care abia mai tarziu aveam sa aflu ca se are un nume [Lush], lumina gri de ploaie filtrata de geamuri si indulcita de arcadele vernil-turcoaz, magazinele mici [irezistibile] si lasagna aia vegetariana, pe care aveam sa incerc sa o fac o data pe luna [acasa].
Apoi, piata plina de nimicuri lucrate manual si o tanti care isi strangea bijuteriile de lemn cu insertii de rasina si sidef.
Inca zambesc, cand dau peste inelul cumparat atunci.

Parfumul e inca la locul lui.
Lumina, aceeasi.
Rumoarea mi s-a parut mai acentuata acum, probabil pentru ca e august, nu mai [cand inca orasul nu e sufocat de valuri de oameni].

In piata, aceeasi tanti isi strange [la aceeasi ora] inelele de lemn. Reconfortant si impresionant in acelasi timp. Si cheesy, but I can’t help it. Tara e de vina.

Magazinele nu si-au mai dorit victoria, pentru ca de data asta Covent garden avea alt pol magnetic.
Asta:

Era ceva in Pachelbelul cantat de ei [pe langa subiectivismul meu asumat], care m-a facut sa lacrimez.
Apoi sa rad, cand arta s-a amestecat cu bufoneria si naturaletea aia pe care o regret de cate ori ma intorc acasa [oare e mai acasa aici decat acolo?].

A fost. Daca reusesc sa ma adun o sa si scriu cate ceva.
Deocamdata foto:

http://picasaweb.google.com/1easiel/LondonReloaded#